news

Cronică de teatru: Prejudecăţi şi mituri spulberate

 Decizând să monteze „Pălăria florentină” la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi, regizorul Silviu Purcărete a întreprins trei acte cu semnificaţie simbolică. Primul depăşeşte sfera artisticului şi o acoperă, mai curând şi la modul exemplar, pe aceea a moralei şi a sentimentelor. A durabilităţii şi a realităţii acestora. Sunt convins că marele artist revine la Naţionalul ieşean dintr-o imensă, dintr-o superbă, dintr-o nedezminţită prietenie pentru directorul acestuia, Cristian Hadjiculea, cu care a împărţit bune şi rele încă de pe vremea tinereţii lor creatoare, petrecută la Teatrul Mic din Bucureşti. Ne reamintim cu toţii că, în urmă cu vreo câteva stagiuni, Silviu Purcărete a mai acceptat o invitaţie de a lucra la Iaşi. Era pe vremea îndelungii, interminabilei renovări a clădirii, fapt consemnat într-un chip specific în partea finală a spectacolului. Poate că atunci Silviu Purcărete nu a făcut cea mai bună opţiune repertorială. Nu cred că Uriaşii munţilor înseamnă o izbândă a lui Pirandello. Se prea poate ca, dacă dramaturgul italian ar fi avut răgazul de a revedea textul, să-i fi adus ameliorări. Nu a fost să fie. Şi nu a fost să fie nicio izbândă scenică şi asta mai puţin din cauza lui Purcărete. Cine a văzut spectacolul ştie despre ce vorbesc, aşadar nu mai insist. Revenirea lui Silviu Purcărete reprezintă şansa celei de-a doua întâlniri. O şansă pe care, de data aceasta, spre cinstea lor, actorii ieşeni au fructificat-o. Semnificaţiile estetice Celelalte două semnificaţii sunt de natură strict estetică şi teatrală. Înscenând Pălăria florentină, Silviu Purcărete a spulberat, dintr-o singură lovitură, o prejudecată, dar şi un mit. Prejudecata se referă la însemnătatea sau, mai degrabă, la lipsa însemnătăţii literare a vodevilului, a aşa-numitei piese bine făcute. Fireşte, acest gen nu aparţine nicidecum marii literaturi destinată scenei. Nu mizează nici pe grandoare, nici pe exaltarea marilor sentimente. Ar fi, dacă am proceda la o clasificare în specificul clasicismului francez din veacul al XVII lea, un gen minor. Un regretat critic român, căruia teatrul nostru îi datorează enorm, nutrea o veritabilă alergie faţă de gen. Spunea că el oferă doar fleacuri şi comedii descreţitive, prilejuieşte numai şi numai intrigi subţiri şi debile în jurul patului. Recurgând la un citat din Brecht şi referindu-se la efectul acestor piese şi al spectacolelor aferente asupra celor aflaţi în sală, criticul reamintea mereu că ele ar provoca în exclusivitate şi cu desăvârşire doar plăceri sărace. Montarea ieşeană îl contrazice în mod categoric. Lucrate cu minuţie, cu rigoare, cu inventivitate regizorală, valorificând atent drămuite împrumuturi din arsenalul teatrului de artă, beneficiind de implicare, devotament şi spirit creator din partea interpreţilor, spectacolele create pe acest soi de texte pot provoca râsul şi pot determina şi bucurii estetice. Silviu Purcărete a mai adus de câteva ori argumente scenice în acest sens, o face şi acum, printr-un produs estetic de înaltă calitate, care te amuză, te bucură, te încântă, te face să râzi în hohote, sănătos şi nicidecum gros. Asta în pofida faptului că Pălăria florentină vorbeşte despre o nuntă ce ar putea fi compromisă de un adulter. Regretatul Vlad Mugur, care îl admira mult pe regizorul spectacolului de acum, preţuia şi el genul. Reamintesc că Meşterul a montat în două rânduri Crima din strada Lourcine, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca şi la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, şi că plănuia ca, îndată după Hamlet, să pună la Naţionalul clujean un vodevil. Timpul, viaţa nu i-au mai acordat această ultimă şansă. Silviu Purcărete spulberă prin spectacolulul lui şi mitul în conformitate cu care piesa bine făcută s-ar monta de la sine. Mitul care edictează că regizorul ar trebui să fie doar un alcătuitor de bune distribuţii, că mai apoi rostul lui s-ar limita la îndrumarea jocul actoricesc, la metronomizarea lui eficientă, la aducerea şi menţinerea acestuia la turaţia cerută, la cenzurarea eventualelor excese ori sărituri peste cal. Că vodevilul exclude concepţia, implicarea regizorală, că piesa bine făcută dispune de o arhitectură atât de bine consolidată încât orice intervenţie exterioară i-ar afecta grav şi în chip nepermis structura de rezistenţă. I-ar descompune şi contrazice gramatica şi i-ar dinamita perfecţiunea scriiturii. I-ar anula coerenţa şi ar scoate din ecuaţie surpriza. Ar fi dăunătoare ritmului endiablé, în absenţa căruia un spectacol cu un vodevil ar fi pur şi simplu echivalentului unei limonade calde, servită neglijent, în plină vară, la 40 de grade la umbră. O bună distribuţie Regizorul spectacolului ieşean a întocmit o distribuţie foarte bună. A găsit pentru interpretul lui Fadinard un tânăr actor excelent, cu vervă, cu ritm, capabil să stea, adică să alerge permanent prin scenă, să întruchipeze mai mult decât credibil peripeţiile candidatului la însurătoare. Să fie comic dând expresie spaimelor în continuă creştere ale personajului, coşmarului său, care nouă, spectatorilor, trebuie să ne apară a fi unul comic. Să îi transpună sfârşeala fără să gâfâie, fără a afecta inteligibilitatea textului. E vorba despre Ionuţ Cornilă. Logodnica lui Fadinard, Hélène, jucată de Andreea Boboc, e mireasa care nu ştie, nu înţelege nimic din ceea ce i se întâmplă. Ea doar leşină. Cu graţie sau fără. Dar nedezminţit teatral şi, obligatoriu, cu nenumărate repetiţii.


 Călin Chirilă e interpretul ideal al viitorului socru, al Mistreţului capricios, care ba rupe, ba reporneşte nunta. Apare cu bască şi cu papion, amestec de ridicol iniţial caracterizant, probat eficient şi cu acumulări definitorii pe durata întregii reprezentaţii. Poate puţin cam copt pentru statutul de locotenent, Daniel Busuioc în Emile e Hipopotamul ...în persoană. Secondat aşa cum se cuvine, într-o foarte bine controlată complementaritate de Diana Chirilă, interpreta adulterinei Anaïs.

Doru Aftanasiu, le mari cocu, e un fel de Jupân Dumitrache al lui Labiche. Nu, el nu merge la izirciţ, stă cu picioarele în apă ba caldă, ba fierbinte, torturat fiind de Fadinard, aşteptând în toiul nopţii revenirea acasă a soţiei care, din prea multă dragoste...pentru locotenent şi printr-o neatenţie a aceluiaşi Fadinard şi-a pierdut à jamais pălăria, pălăria florentină, simbolul sui generis al fidelităţii. 
O fidelitate căreia trebuie să i se găsească înlocuitor. Spre disperarea tânărului mire. Când dobândeşte certitudinea traducerii în amor, Beauperthuis e mai fioros, mai înspăimântător, dar şi mai ridicol decât Matamore al lui Corneille din Iluzia comică, vrea nu scandal cu orice preţ, ci sânge de-a dreptul. Are pregătite nu unul, ci două revolvere. Se înmoaie, pare uşor de păcălit, simte totuşi făcătura, e pe punctul de a înţelege substituirea, dar lovitura de teatru din final rezolvă în cel mai teatral şi mai vodevilesc chip posibil totul. Fiindcă, nu-i aşa?, toate femeile şi toate pălăriile sunt la fel. Iar Vézinet, savuros jucat de Constantin Puşcaşu, se dovedeşte frate bun cu Agamiţă Dandanache. Personajul e zaharisit, surd, nu pricepe nimic, aleargă, caută papucei şi se află pe punctul de a arunca în aer finalul fericit ce tocmai se pregăteşte. Cuplul salonard Achille-Baroana e susţinut con brio de Petru Ciubotaru şi de Puşa Darie. Suntem precum în Preţioasele ridicole. Achille e asemenea veleitarilor literari satirizaţi de Molière în Mizantropul. Scrie poezele şi compune cântecele cu ciobănei şi ciobăniţe ca în literatura galantă din secolul al XVII lea. Ca în celebrul, acum ilizibilul roman L’Astrée  al lui Honoré d’ Urfé.
Creează pretinse opere de artă dedicate masivei, trecutei, caraghioasei Baroane. Totul contrapunctat de Mărie şi Mărioară, executată cu foc de un gurist disperat- omiprezentul Fadinard. Petronela Grigorescu o joacă apăsat pe Virginie, servitoarea lui Anaïs, care ştie tot şi se amuză copios pe seama stăpânilor ei. Doina Deleanu în Clothilde, servitoarea tumentată, face un rol secundar lucrat filigranat. Aşa cum fac, de altminteri, şi Dionisie Vitcu (Tardiveau), care aleargă şi parcă se dezmembrează în faţa noastră, Horia Veriveş, înlocuitorul de mire prostănac şi de serviciu, Gelu Zaharia (Félix), Haruna Condurache (Claire). Silviu Purcărete a înscenat la Iaşi un spectacol cu un ritm fără cusur. Pălăria florentină e la folle journée a lui Labiche, tot la fel cum e la folle journée a lui Fadinard. Iar ca ziua să fie încă şi mai nebună, ba şi mai plină, la ea iau parte nuntaşi ce îl însoţesc peste tot, înmulţindu-se, pe nefericitul mire. Vin la el acasă, îl urmăresc în salonul modistei confundat cu casa de căsătorii (mă rog, Primăria), acasă la Beauperhuis, ş.a.m.d. Spaţii create ad hoc, prin abile, prin inspirate mişcări ale decorului gândit de Dragoş Buhagiar. Originalitatea spectacolului lui Purcărete Şi uite aşa ajungem la originalitatea spectacolului lui Purcărete. La unicitatea lui. Pălăria florentină de la Iaşi înseamnă un spectacol ce mizează mult pe ceea ce îi oferă arhitectura dar şi decoraţiunile recent renovatei săli a Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri”. Se joacă peste tot. Pe scenă, la parterul sălii, în unele loji. Acolo, în loji, se află câteva soprane şi altiste pe care le auzim şi le vedem cântând la începutul spectacolului. Ele sunt gonite de cei doi clovni (Emil Coşeru şi Cosmin Maxim), falşi mânuitori de decor. Aceştia poartă în braţe componente ale decorului, îl aranjează, ei observă ceea ce se întâmplă pe scenă, ei comentează şi completează întâmplările. Execută timide, ridicole, mişcări de dans precum cele din spectacolele de cabaret. Sunt îmbrăcaţi în halate, au pe cap băşti pe care le schimbă între ei, cu care fac jocuri asemenea celor cu jobene din filmele mute ori din unele spectacole cu piese absurde ale lui Tompa Gábor sau Măniuţiu. Nu s-a numărat oare comedia de bulevard printre precursorii literari şi teatrali ai absurdului? Sopranelor şi altistelor li se alătură curând tenori şi baritoni, dar şi jandarmi, impecabil dirijaţi şi implicaţi de-adevăratelea în montare de Silviu Purcărete şi de coregrafia imaginată de Flrin Fieroiu. Interpreţii şi figuraţia cântă fără cusur superba muzică de scenă compusă de Vasile Şirli. Indiciu clar că dirijorul Dragoş Mihai Cohal şi-a făcut datoria, că a repetat îndelung şi cu folos cu actorii. Acum îi vedem şi îl auzim, în calitate de pianist, alături de Irina Romilă. Îl vedem şi dirijând. Nu, nu se putea ca Silviu Purcărete să se dezmintă şi să renunţe în spectacolul lui la bastoane ori la umbrele. Şi, mai ales, era imposibil să nu ridice vodevilul la puterea marii, adevăratei arte.       

        

MIRCEA MORARIU

Sursa : www. adevarul.ro

Martie 2013
 

© Teatrul National Iasi - 2012 Toate drepturile rezervate. ANPC